Patrunderea creștinismului pe pamantul daco-romanitații, deopotriva la nord și la sud de Dunare, coincide cu formarea poporului roman, aceasta incredibila insula latinofona intre taramuri cucerite treptat de valurile semințiilor migratoare.

   Primele semne ale noii credințe apar, se pare, in Dobrogea, locul de unde a iradiat apostolatul misionar al Sfantului Andrei, cel care a adus Cuvantul Domnului in vatra miraculoasa de formare a noului popor. Dar cronica insangerata a creștinarii romanilor pe malurile „Iordanului valah“ este cu mult mai complexa și nu lipsita de controverse, dar și de tragedii și martirii, precum cel al lui Sava Gotul și cele ale mucenicilor de la Niculițel sau, mai tarziu, in Evul Mediu, al Sfintei Filofteia, al Fecioarei Teodora de la Sihla sau al lui Ioan Valahul.  

   Punandu-ne deloc retoric intrebarea: „In ce limba s-a propovaduit mai intai Evanghelia la urmașii geto-dacilor?“, vorbim practic de un mozaic cultural și identitar, cu geți, goți, slavi, straromani și, in cele din urma, creștini pe teritoriul vechii Dacii.

   Rugaciunea inimii, isihasmul, Nicodim de la Tismana,  Mitropolitul Grigorie Roșca, Sfantul Vasile de la Poiana Marului și Cuviosul Paisie Velicicovschi fac apoi tranziția spre alte epoci ale creștinismului autohton, ajungand pana la Mitropolitul Visarion Puiu sau Sfantul Ioan Iacob Hozevitul și schimnicia sa intr-o peștera din Pustia Iordanului...