Chiar daca, spre deosebire de epoca extrem de controversata a formarii poporului daco-roman avem la dispoziție mult mai multe surse și documente exponențiale, dilemele și incertitudinile unei istorii din ce in ce mai complicate se perpetueaza și in perioada imediat urmatoare, cea a consolidarii primelor entitați și formațiuni pre-statale medievale romanești.

   In ultimele secole ale celui dintai mileniu de dupa Hristos și primele veacuri ale mileniului urmator pana la ultimele mari invazii mongolo-tatare, in regiunile care au avut o dominanta și o continuitate daco-romana indiscutabila (așadar, pe o suprafața mult mai intinsa decat cea a celor trei Țari Romane acreditate de tradiția istorica – Muntenia, Moldova și Transilvania) au aparut puzderie de „state”, cnezate, voievodate, „țari”, ducate, enclave cu identitate adesea suprapusa, care formau paradigma post-daco-romana, una extrem de complexa și greu de prins intr-o singura ecuație etno-culturala, religioasa, militara – istorica in sens larg.

   ...Cine vor fi fost ei toți acești Litovoi, Glad, Gelu, Menumorut, Seneslau, Mișelav, Bezerenbam, Tatos, Ahtum, Chanadin, Barbat, Dimitrie, Farcaș, Sestlav, Balica, Dobrotici, Ivanco, Basarab, Dragoș, Bogdan ș.a.m.d., cat de romani sau ce vor fi fost ei, cui se vor fi inchinat sau supus ei, ce teritorii au controlat și la ce s-au dedat pentru a obține drogul amagitor al puterii – toate acestea sunt intrebari care nu se pot rezolva deodata, fara dubii, irevocabil. Sa ne bucuram, insa, impreuna de acest caleidoscop de fapte, nume și intamplari, dincolo de care se intrevede ușor pieziș povestea unui popor unic, efectiv reprezentand – potrivit sintagmei lansate de un reputat om de cultura – „o enigma și un miracol istoric”...